Victor Rebengiuc: „Sunt inuman!”

Actorul în vârstă de 77 de ani vorbeşte despre disciplina care i-a condus viaţa şi despre fiul revenit cu familia din America

Vă place să spuneţi lucrurile verde-n faţă, nu menajaţi oamenii...

Da, uneori supăr, e-adevărat, dar nu-mi pasă. Eu nu pot să nu spun ceea ce cred. Nenorocirea mea e că nu pot să mint. Dacă minţeam, eram preşedinte de stat acum. 

Dar n-are legătură actoria puţin şi cu minciuna?

N-are nicio legătură. Dacă eşti mincinos în meseria asta, eşti un actor fals, fără talent.

Are mai degrabă legătură cu Liceul Militar?

Nu, cu Liceul Militar sigur că nu. Dar cu disciplina pe care am deprins-o acolo, da.

Disciplina aceasta v-aţi impus-o total şi în stilul de viaţă. De multe ori aţi spus că n-aveţi niciun viciu. Dar nu se poate, e inuman până la urmă.

Sunt inuman! Ce viciu? Fumat, băutură, femei... Nimic! Nu mai fumez de 40 de ani. De băut, nu beau. Şi-aseară am fost la un banchet... Dacă n-am chef să beau?! Înainte mai primeam scrisori de la admiratoare. N-am răspuns niciodată.Dacă eşti în stare să apreciezi calitatea prestaţiei mele actoriceşti, putem discuta. Dar aşa, „dom’le, vreau să ne întâlnim, că te-am văzut şi te plac.“ Asta nu m-a interesat.

Soţia, doamna Mariana Mihuţ, e la fel de disciplinată?

Da, este. Fiul nostru e mai boem însă. Dar şi prea timid. Poate îl ajută Dumnezeu să scape de timiditatea asta! Cred că l-a marcat şi faptul că are doi părinţi celebri. De-asta îi plăcea lui în America: era liber, scăpase de apăsarea autorităţii părinţilor lui. Dar dacă n-a reuşit să se aşeze acolo, asta e.

Pînă la urmă fiul dumneavoastră, Tudor, care e arhitect, a revenit în ţară, cu soţia şi copilul. Ca tată, care credeţi că a fost decizia mai bună: să plece sau să se întoarcă?

Să plece! S-au întors pentru că a apărut copilul. Ajunseseră şomeri. Ei rămăseseră acolo în prelungirea unei burse. Dacă erau singuri, poate se descurcau într-un fel, dar cu copil mic e greu. Iar aici încearcă să-şi găsească de lucru.

L-aţi sfătuit să se întoarcă mai devreme?

Nu, să-şi aleagă singur destinul. Nu vreau să-l forţez eu spre nişte lucruri pe care mi le-ar putea reproşa până la urmă. Niciun copil n-ascultă de tăticul lui, decât copiii tâmpiţi. Mi-a plăcut că au luat-o acolo de la început, cu primul scăunel, prima salteluţă. Şi-au făcut singuri viaţa. Îmi plăcea la nebunie chestia asta, când primeam poze în care vedeam cum îşi asamblează el canapeaua, de exemplu.

Distanţa faţă de Tudor v-a făcut să vă familiarizaţi cu Facebookul şi cu comunicarea virtuală?

Da, acum intru zilnic pe Facebook. Sunt fel de fel de colegi, prieteni, cunoştinţe cu care comunic. Când mi se solicită prietenia, caut mai întâi să văd şi eu cine este omul: unde e născut, ce profesie are... Nu apare nimic, doar o poză din asta ciudată. Păi, n-ai cum să zici: „da, dom’le, sunt de acord, uite ce pleaşcă a căzut pe capul meu că ăsta-mi solicită mie prietenia!“

Vorbeam la început despre faptul că spuneţi lucrurile verde în faţă... Dar invers? Păreţi genul de om care nu acceptă uşor criticile.

Nu accept criticile injuste şi nefondate. E posibil să am pe moment o reacţie de respingere, dar apoi mă gândesc la ce mi s-a spus. Mi-aduc aminte că profesoara mea, doamna Aura Buzescu, pe care am iubit-o foarte mult şi căreia îi datorez cariera mea, venea, după ce-am terminat Institutul, la fiecare premieră de-a mea. A doua zi îmi dădea mereu telefon să-mi spună ce-a fost bine şi ce nu. La un moment dat însă, a început să mă enerveze lucru ăsta: „acuma gata, nu mai sunt student, am terminat!“ Dar, după ce-mi treceau nervii, mă gândeam la vorbele ei. Şi, de multe ori, am constatat că avea dreptate. Şi-am luat în seamă criticile ei.

Şi acum, după atâta timp, vă revin în minte pasaje din ceea ce vă spunea doamna Buzescu?

Cum să nu?! A fost o mare dragoste. Am iubit-o din tot sufletul, pentru că era un om deosebit şi o tragediană extraordinară.

Aţi intrat printre ultimii la teatru....

Da, în coada listei. Antepenultimul sau aşa ceva.

Cei din urmă vor fi cei dintâi...

Da, am terminat cu zece(râde).

Fiul ce notă vă dă?

El e mai dur cu mine câteodată. Atunci când mai vine la teatru, că în ultima vreme nu mai vrea să vină să mă vadă, e sătul de mine (râde). Când era copil, am jucat într-un film, „Înghiţitorul de săbii“. Interpretam rolul unui orb, rămas invalid în război, care la un moment dat se trezeşte înghesuit de nişte golani, care aruncă în el cu bombarde. Şi bietul întră în panică şi începe să strige. Asta l-a bulversat pe fii-miu. L-a distrus. Şi a început să-mi strige: „Tu eşti de vină, că tu ai vrut, tu ai vrut!“

Cum se face că n-aţi fost niciodată în vizită la Tudor, cât a stat în America?

Nu mai vreau să călătoresc peste Ocean. Nu-mi place să zbor cu avionul. Înghesuit, opt ore, îţi vine să te-arunci din avion. Doar la business class. Şi asta nu mi-o pot permite.

Nepotul, Mircea Maxim, are doi anişori. Cum e rolul de bunic?

Superb! Am un coleg care bine zice: „Dacă ştiam că nepoţii sunt aşa de dulci, îi făceam pe ei de la început.“ Subscriu!Ne-nţelegem foarte bine, suntem prieteni. Îmi zice la telefon: „Tata mare, vino să mă iei cu maşina.“ Îl mai iau de la grădiniţă, mergem în Cişmigiu.

Foto: Nicu Cherciu

Alina Avram

25 August, 2010 - 13:08