Doamnă Beligan, când v-am provocat la acest dialog, mi-aţi spus că sunteţi ocupată. Despre ce este vorba?

Lamia Beligan Da, am început lucrul la un nou proiect, chiar aici, în Teatrul de Comedie, unde stăm de vorbă. E vorba despre piesa lui Eric Assous, „Spiritul de familie“, o comedie excelentă, cu replici inteligente şi pline de umor, cu schim­bări de situaţie neaşteptate.

Din câte ştiu, domnul Beligan semnează regia spectacolului. Cum e să lucraţi cu tatăl dvs., având în vedere că nu sunteţi la prima colaborare?

Lucrul cu regizorul, fie că ţi-e tată sau nu, e întotdeauna o provocare. E o rela­ţie de dependenţă. Actorii au nevoie de regizor, cum şi el e adânc dependent de ei. În ceeea ce priveşte relaţia cu tatăl meu, pe scenă, ea a fost şi este o relaţie de încredere şi de respect reciproc. De exigenţă profesională. Pe de altă parte, trebuie să spun că mă bucură că am şan­sa să lucrez cu colegii mei de la Teatrul de Comedie, o echipă de actori foarte talentaţi, care m-au adoptat cu multă generozitate.

Aţi avut actoria în gene. Când aţi ştiut însă că vreţi să urmaţi acest drum?

Prima mea pasiune a fost dansul. Am urmat Liceul de Coregrafie şi visam să devin balerină. Dar nu am mai putut dansa, la un moment dat, din cauza unui accident stupid. Dorinţa de a face teatru s-a născut în mine mai târziu. La înce­put mi s-a părut o opţiune posibilă şi apoi a devenit o pasiune.

Care a fost cel mai greu moment pe acest drum, dat fiind faptul că purtaţi un nume celebru?

Nu am simţit celebritatea numelui meu ca pe-o povară decât atunci când ceilalţi, prin atitudinea lor, m-au făcut să simt asta. Cred că, la începutul cari­erei mele, foarte mulţi oameni de tea­tru mă socoteau o anexă a tatălui meu. E un clişeu, căruia îi cad pradă chiar şi cei mai inteligenţi dintre oameni. Dacă aveam un nume, acum am un prenume. Şi am depăşit stadiul de promisiune a teatrului românesc.