Cătălin Botezatu: „Am despărţit familii fără să vreau“

Designerul a acceptat să vorbească în premieră despre relaţia cu Andrei Iordache, presupusul său fiu.

N-am prostul obicei de-a crede tot ce mi se spune. Cred că Botezatu este un specialist al incertitudi­nii. I-am spus şi-n interviu. Cred că e un bun povestitor. Şi cred că e foarte talentat în a picta laolaltă ficţiunea şi realitatea. E talentul care-l face să fie important în showbiz, indiferent de vremuri. De data asta, am convingerea că e adevărat. Cred că Andrei e băiatul lui. Sea­mănă superb. Zâmbeşte la fel. Îşi alcătuieş­te ideile la fel. Se gândeşte la fel. Stă la fel. Tonul vocii e la fel. Sunt prea multe coinci­denţe simultane. Puzzle-ul poveştii acesteia pare totuşi greu de asamblat.

Nu-i o glumă, deci?

Cătălin Botezatu E o chestie cu care nu dorim să ne facem publicitate. Vrem ca acest subiect să nu fie nici târnosit, nici vul­gar, nici supraexpus. E o chestiune de inti­mitate.

Mulţumesc pentru decizia de a-mi oferi interviul acesta.

Pentru imaginea asta s-au bătut mulţi.

De când ştii de Andrei?

Nu ştiu dacă se poate spune că ştii dintr-un moment sau altul. Pot să spun că simţi asta. Poate că e o întâmplare momentul în care afli. Deci e unul oarecare. Ţi-am spus, e un subiect delicat şi profund. Greu de discutat. Greu de explicat. Greu de pus în cuvinte. E un subiect emoţional. Ţine de sentimente. Sentimentele sunt corzi care vibrează când le atingi. De aceea, apariţia aceasta e prima şi ultima. Pentru că e sensibil de discutat. Şi pentru că nu vrem să facem să sufere pe nimeni. Mă gândesc la familii aici.

La un moment dat, v-aţi întâlnit fără ca Andrei cel puţin să ştie că-i eşti tată.

Pe Andrei îl cunosc de când era mic. În­tâmplarea făcea ca pe vremea aia să-i vizi­tez familia şi-l ştiu. A fost apoi o perioadă mai mare în care am dispărut reciproc din peisajul celuilalt. Acum mama lui mi-a ce­rut să-l văd. E delicat. Primul contact recent a fost la rugămintea ei. L-a trimis la mine să-l văd. Mi-a zis: „Andrei a crescut mare. E un băiat frumos ca tine. Întâlneşte-te cu el şi zi-mi dacă poţi să faci ceva pentru el“. Am întrebat în ce sens şi mi-a răspuns că să-l iau sub aripa mea în modelling. Că n-o să-mi pară rău. Poate că singurele cuvinte care au avut un ecou au fost: „Poartă-te cu el ca şi cum ar fi copilul tău“. Eu am zis că e firesc. Că ne cunoaştem de atâta timp. Că am fost colegi. Că ea reprezintă ceea ce re­prezintă pentru mine. Normal că am să mă port cu el ca şi cum ar fi al meu. În momen­tul în care l-am văzut, am avut un flash. Am încercat să mi-l explic altfel. Am încercat să fim prieteni. Prietenie dusă către extrem. Am mers împreună la fete.

Radu Buzăianu

13 Ianuarie, 2012 - 13:02